Freelancingul ca stil de viață

Nu poți ghici în stele, dacă nu privești spre cer!

De mic copil am îndrăznit să visez. Nu am știut niciodată cu adevărat să-mi interpretez visele, însă mă visam deseori stând în iarbă și asultând gâzele în jurul meu. Am crescut… iar visele astea au început să fie din ce în ce mai palide.

Am ajuns la școală, am trecut prin ea (nici de nota 10 n-am fost, dar nici ultimul din calsă)…. am învățat, mi-am urmat drumul… și am ajuns la universitate. Singur, într-un oraș necunoscut. Fără prieteni, fără bani, fără oportunități…

A trebuit să o iau de la zero, având alături de mine doar iubirea pură a unei domnișoare (care între timp mi-a rămas alături și am pus bazele unei familii frumoase împreună).

Am trecut prin multe. Am mutat împreună munți. Am trecut mări. Am urcat dealuri și ne-am întins pe câmpii…


Însă un lucru nu l-am făcut niciodată. Nu ne-am găsit liniștea în lumea cotidiană, în rutina zilnică a omului mediu.

Noi am visat mereu la altceva.

La acea vreme…. nu știam cum se numește…. însă îl simțeam în fiecare bătaie a inimii.

Freelancing-ul e un stil de viață! Ori îl iubești, ori nu poți să-l practici.

Nu poți “să te apuci” sau “să te lași” de freelancing. Am făcut-o eu și a fost o iluzie complet deșartă.

Freelancing-ul e ceva care te cheamă din adâncul sufletului, care îți șoptește zilnic în ureche și care, odată cu bătăile inimi, îl simți acolo. Dacă e cu adevărat pentru tine, freelancingul e ceva de care poți fugi… însă nu te poți ascunde. Și nu o vei putea face niciodată.

Cum a început la mine freelacing-ul?

– Ce faci acolo iară? Toată ziua stai cu laptopul ăla în brațe.

– Scriu, tată. Creez conținut.

– Ce scrii? Ce poți scrie cât e ziua de lungă?

– Ce n-am reușit să termin de scris cât a fost noaptea de lungă…

Această replică nu i-o mai spuneam niciodată. Nu ar fi înțeles oricum. Tatăl meu era un om simplu. El, la fel ca mulți alții, nu a înțeles niciodată cu ce mă ocup și ce fac pentru a trăi.

Cum poți scrie întreaga zi?

Asta vedeau ei. Tata și toți ceilalți. Însă le scăpa altceva din vedere. Nu-mi vedeau niciodată ochii obosiți după întreaga noapte de muncă. 

Căci, de fapt, acea zi, cât era de lungă, era doar momentul în care textele mele cunoșteau asprimea radierei. Era doar ziua judecății, a primei tranșe de revizuiri și corecturi. După o noapte plină de idei și ciorne.

Oricum… Nu le-am putut explica niciodată ce fac cu adevărat. Pentru că nu prea ai cum să explici asta. Uneori, nu puteam să-mi explic nici mie.

Meseria asta ori o iubești, ori nu poți să o practici!

Și ei nici măcar nu au văzut-o ca o meserie. Niciodată. Pentru că nici nu ai cum.

Freelancing-ul este un stil de viață, nu o meserie.

Freelancing-ul pentru mine a fost un vis. Un vis ce m-a chemat încă de mic la el. Nu e o profesie. Dar dacă ar fi… ar fi în felul următor.

Ar trebui să o simți mai întâi. De abia după ai avea capacitatea de a o înțelege. Iar în timp ce o faci, să-ți dai seama că și dacă banii n-ar mai veni, clienții n-ar mai fi, tu tot asta ai face zi de zi….

Ar fi ca o dragoste de nemurire, căpătată de nicăieri.

Acest lucru pentru mine a fost și este exprimat prin DRAGOSTEA pentru scris.

Plăcerea de a scrie și de a da putere cuvintelor. De aici a plecat totul. Nu am crezut nici eu în asta la început, poate tocmai pentru asta am abandonat și m-am reapucat, de 3 ori. Și de abia a 3-a oară mi-a ieșit așa cum a trebuit.

După care mi-am dat seama de un lucru. De freelancing nu te poți apuca și mai apoi să te lași. Freelancing-ul nu-l alegi. Te alege el pe tine. Dacă e să te cheme, te va chema, te va găsi și în gaură de șarpe.

Freelancing-ul e un stil de viață. E o dorință de a lucra independent, de a trăi după prorpiile valori și de a nu-ți impune nicio limită. Cel puțin asta a fost pentru mine.

Iar acum, după atâta timp de petrecut pe valurile sale, eu încă iubesc acest stil de viață. De aceea am pornit proiectul Freelancer District. Pentru a împărtăși cu toți ceilalți ceea ce știu, ce pot, ce trăiesc și ce-am descoperit până acum.

Cu drag,
Claudiu Ciudor – un spirit liber!